Despre oameni (I)

De ceva vreme am o dilema, o mare dilema. Nu inteleg nevoia celor din jur de a da sfaturi, mai ales atunci cand nu le ceri. Ok, am inteles, si mie imi place sa o mai fac pe desteapta din cand in cand si sa aplic chestii invatate din experiente proprii pe oamenii din jur, in conditiile in care consider ca ii poate ajuta catusi de putin si mai ales in conditiile in care mi se cere asta. Dar nu inteleg "bunavointa" iesita din comun a celor din jur cand aud ca ai o problema. Nici nu stiu exact despre ce e vorba, aud niste chestii din zbor, mai pun 2 3 intrebari si vin si te iau la o discutie serioasa. Si incep sa ti spuna ca nu e bine ce faci, ca o sa ti para rau toata viata, ca esti inconstienta si alte aberatii de genul si tu stai acolo in fata lor si constati ca pentru ei "nenorocirea" ta e o bucurie si o ocazie abia asteptata de a o face pe desteptii, de a te trata ca pe o victima neajutorata si noroc de ei ca sunt acolo exact la momentul protrivit ca altfel nu stiu ce te faceai, iti taiai venele, te aruncai de pe bloc, ti se termina viata....Serios?

Daca am nevoie de un sfat bun, sau de cineva care sa ma asculte, sau de cineva sa mi dea o palma peste cap cand o iau pe carari, stiu exact persoanele la care pot apela cu incredere fara sa ma faca sa ma simt ca vai de capul meu, fara sa aiba satisfactia de a ma vedea in impas, fara sa mi calce in picioare increderea in mine.

Daca primesc un sfat bun chiar daca nu l cer, il pun acolo deoparte si sunt recunoscatoare pentru el si l folosesc cu drag. Dar oameni buni, serios acum, nu v ati saturat de vorbit din carti sau ma rog din citate citite la altii pe net, din experienta acumulata din statul la tv si savurat telenovele, nu v ati saturat sa vorbiti degeaba? Chiar nu ti dai seama cand ii spui unui om de 10 ori acelasi lucru si el nu l face, ca nu da doi bani pe ce ai de zis? Ca e dragut si te asculta si poate chiar incearca sa ti explice cum stau lucrurile de fapt, asta nu inseamna ca are incredere in tine, asta nu inseamna ca i esti prieten, asta nu inseamna ca trebuie sa aberezi in continuare. Uneori e suficient sa stai sa asculti si sa taci. Poate ajuta mai mult decat crezi, asta daca intr-adevar vrei sa ajuti. Dar de fapt te ajuti pe tine in situatii de astea, se vede pe fata ta ca jubilezi, e o ocazie minunata sa ti demonstrezi cat esti de filozof si sa te minti in continuare ca esti destept si ca ai facut o fapta buna. Daca nu primesti sfatul si incerci sa explici cele de mai sus te lovesti de o alta atitudine de telenovela si de marinimie totala "saraca de tine nu stii ce vorbesti, eu nu ti o iau in nume de rau pentru ca stiu ca treci printr o perioada grea" si replica care nu poate lispi "dar ai sa ajungi tu intr o zi la vorbele mele". Serios?...

Mi s a scarbit de oameni care n au valori. Mi s a scarbit de oameni care n au principii. Mi s a scarbit de oameni care n au ca activitate decat studii de caz privind viata celor din jur si abia te asteapta la cotitura ca sa te "ajute". Oamenii astia trebuie tinuti departe, nu se mai merita nici macar sa i lasi sa se tarasca pe langa tine pentru ca tot te mai apuca de cate un picior.

De ce ma consider o supravietuitoare

Acum 5 ani imi adunam toate lucrusoarele, visele si sperantele intr-o valiza maro, urata, parca din al doilea razboi mondial si ma indreptam cu emotii catre Capitala. Eram un copil alintat, care mai mereu a avut parte de ce si a dorit care visa la libertate si la o viata minunata. De acolo din provincie, din inima Moldovei, Bucurestiul parea ceva extraordinar, o lume neexplorata care astepta sa fie descoperita.

Si am ajuns...in Berceni, la Aparatorii Patriei, in capatul lumii. In curtea caminului pastea un cal. In jurul caminului blocuri gri, triste, pline de tigani de unde se auzeau urland puradeii si manelele. O camera de camin cu 4 paturi, cu saltele murdare, fara perdele la geamuri, fara pic de viata in ea. Am inceput sa plang, am vrut sa mi iau valiza urata in spate si sa fug. Sa ma intorc la patul meu mare, camera mea primitoare, sub aripa protectoare a mamei si a tatalui. Dar n am facut o. Am incercat sa scot din locusorul meu tot ce era mai bun, sa l personalizez, sa i dau putina viata. Cu timpul am invatat sa ignor figurile dubioase de care ma loveam de fiecare data cand paraseam camera caminului, am invatat sa ma bucur pe cat posibil de viata de acolo, sa imprumut din fericirea celor din jur. Ultima parte nu prea mi a iesit:). A fost un an interesant plin de peripetii in care am invatat multe lucruri. Am inceput sa gatesc, am invatat ca mama nu trebuie sa stie in fiecare moment ce fac si unde sunt, am invatat sa merg cu mijloacele de transport in comun (la asta mai am de lucrat intrucat inca ma mai ratacesc uneori) si multe altele.
Au urmat niste ani interesanti prin care s au perindat diverse personaje. Am experimentat statul la gramada, am avut parte de discutii si certuri absurde care acum imi starnesc rasul,  am avut parte si de multa urcusuri si coborasuri. Oameni de la care am avut ce invata, oameni care m au scarbit, prietenii innodate si dezlegate, dezamagiri si bucurii.
A urmat pasul urmator: intrarea in campul muncii. Daca la inceput mi a placut si am incercat sa dau tot ce e mai bun dupa 2 ani de zile am cedat. Am realizat ca oamenii nu te apreciaza pentru ca iti dai interesul sa fii cel mai bun , ci incearca sa te exploateze la maximum. Daca lor le merge bine si lucrurile sunt facute la timp si cum trebuie, nu are importanta cum ajunge omul acasa dupa o zi de munca. Si am cedat...anul trecut pe vremea asta imi dadeam demisia si imi strangeam din nou toate lucrusoarele in valize mai frumoase de data asta , sa ma intorc la maama si la tata acasa. Nu stiu nici pana acum exact de ce am luat decizia asta. Oamenii din jurul meu care ma terminau psihic si toata jungla asta numita Bucuresti m au facut sa mi doresc sa ma intorc la origini. Nu mi placeau bucurestenii (nu este valabil pentru toti) sunt oameni reci, oameni rai care isi urmaresc doar interesul personal care se comporta fix ca intr o jungla. La orice pas intalnesti cate un tigru care isi urmareste tacticos "prada", o hiena care abia asteapta sa "muste" din tine sau cate un vultur care te "ataca" cand te astepti mai putin.
Am fugit la Bacau plina de sperante, vise si planuri. Am rezistat 2 luni. Acolo am descoperit o lume diferita de cea pe care am lasat o, sau cel putin o lume pe care eu la momentul ala o vedeam diferit. Am descoperit o jungla mai mica, dar mai periculoasa, o lume egoista si multa rautate.
Am hotarat sa ma intorc si sa o iau de la capat. Am dat peste niste oameni extraordinari care si trateaza angajatii ca pe niste prieteni, nu ca pe niste negri pe plantatie. Din pacate in cele 2 luni petrecute acasa am imprumutat multe din obiceiurile proaste ale celor din jur care mi mai afecteaza si acum "calitatea" vietii. De ce lucrurile proaste se extind mereu ca o holera, in loc sa fim capabili sa alegem doar ce i mai bun?
Am facut multe prostii in ultimul an, m am comportat de multe ori ca un copil retardardat si am reactionat de multe ori in moduri care m au surpins si pe mine. Dar nu regret nimic. Sunt mandra de mine ca am ajuns pana aici. Pana aici adica pana la un nou inceput de care am nevoie. Sunt foarte recunoscatoare anumitor persoane din viata mea care mi au dat cate o palma peste cap cand a fost cazul, si chiar daca am privit cu rautate palmele alea in sufletul meu am stiut mereu de ce le primesc. Sunt foarte recunosctoare si celor care mi au mai dat cate un sut un fund. M au ajutat sa ma trezesc la realitate si sa vad ca lumea din jur nu e nici pe de parte asa cum credeam.
Au fost 5 ani frumosi plini de substanta si de momente memorabile. Au fost 5 ani ani in care am supravietuit asa cum am considerat eu ca e mai bine si care ma ajuta sa ma definesc ca "om mare". Dar acum e nevoie de altceva. Nu mai e loc de copilarii, de compromisuri, de jocuri absurde, de rautati gratuite.

Nu vreau sa mai fiu doar o supravietuitoare. De azi trebuie sa devin o invingatoare:)

Primele cuvinte

Nici nu stiu cu ce ar trebui sa incep....primele cuvinte mi se par cele mai grele...parca mi se amesteca toate gandurile si ma straduiesc sa dau tot ce e mai bun, dar nici eu nu stiu ce e mai bun pentru ca sunt la prima experienta de genul...am un milion de ganduri amestecate...de asta cred ca am si simtit nevoia acestui blog, un locusor doar al meu in care sa pot scrie tot ce mi trece prin cap, oricand imi trece prin cap. Intotdeauna am simtit nevoia sa scriu cand am avut o problema, mi se parea mai usor sa o depasesc. Acum simt nevoia asta aproape zilnic, si nu pentru ca as avea probleme zilnic, ci pur si simplu simt ca ma redescopar, de fapt simt ca descopar o noua pasiune. Nu stiu daca mi vor veni cuvintele asa cum trebuie, n am fost niciodata un talent in acest domeniu si ca sa fiu sincera nici cu imaginatia nu stau extraordinar, dar n am nimic de pierdut.
Mi s a spus ca misiunea mea in viata este sa scriu si ca am un adevarat talent ascuns. Sincera sa fiu este foarte bine ascuns pentru ca nici macar eu n am reusit sa descopar nici macar o mica parte din el, cu exceptia unei placeri de a scrie pe care am ascuns o mereu, chiar si de mine. Vreau sa scriu pentru ca mai apoi sa mi recitesc gandurile si le filtrez prin experiente nou-cumulate.
Nu stiu ce ar trebui sa fie acest blog....in principiu o combinatie de jurnal, ganduri amestecate, pareri personale, experiente, o ocazie pentru mine sa ma cunosc mai bine si sa ajung sa dau un raspuns corect la intrebarea "Cine e Andreea"?
Nu scriu pentru nimeni, o fac pentru mine si atat, dar cu ocazia asta poate vor reusi si altii sa descopere "cine e Andreea?" intr-un mod sincer, fara sa judece dupa aparente...

Sa speram ca ma voi indrepta in directia pe care o doresc si ca scrisul ma va ajuta asa cum cred si mai ales asa cum sper:).