De ce ma consider o supravietuitoare

Acum 5 ani imi adunam toate lucrusoarele, visele si sperantele intr-o valiza maro, urata, parca din al doilea razboi mondial si ma indreptam cu emotii catre Capitala. Eram un copil alintat, care mai mereu a avut parte de ce si a dorit care visa la libertate si la o viata minunata. De acolo din provincie, din inima Moldovei, Bucurestiul parea ceva extraordinar, o lume neexplorata care astepta sa fie descoperita.

Si am ajuns...in Berceni, la Aparatorii Patriei, in capatul lumii. In curtea caminului pastea un cal. In jurul caminului blocuri gri, triste, pline de tigani de unde se auzeau urland puradeii si manelele. O camera de camin cu 4 paturi, cu saltele murdare, fara perdele la geamuri, fara pic de viata in ea. Am inceput sa plang, am vrut sa mi iau valiza urata in spate si sa fug. Sa ma intorc la patul meu mare, camera mea primitoare, sub aripa protectoare a mamei si a tatalui. Dar n am facut o. Am incercat sa scot din locusorul meu tot ce era mai bun, sa l personalizez, sa i dau putina viata. Cu timpul am invatat sa ignor figurile dubioase de care ma loveam de fiecare data cand paraseam camera caminului, am invatat sa ma bucur pe cat posibil de viata de acolo, sa imprumut din fericirea celor din jur. Ultima parte nu prea mi a iesit:). A fost un an interesant plin de peripetii in care am invatat multe lucruri. Am inceput sa gatesc, am invatat ca mama nu trebuie sa stie in fiecare moment ce fac si unde sunt, am invatat sa merg cu mijloacele de transport in comun (la asta mai am de lucrat intrucat inca ma mai ratacesc uneori) si multe altele.
Au urmat niste ani interesanti prin care s au perindat diverse personaje. Am experimentat statul la gramada, am avut parte de discutii si certuri absurde care acum imi starnesc rasul,  am avut parte si de multa urcusuri si coborasuri. Oameni de la care am avut ce invata, oameni care m au scarbit, prietenii innodate si dezlegate, dezamagiri si bucurii.
A urmat pasul urmator: intrarea in campul muncii. Daca la inceput mi a placut si am incercat sa dau tot ce e mai bun dupa 2 ani de zile am cedat. Am realizat ca oamenii nu te apreciaza pentru ca iti dai interesul sa fii cel mai bun , ci incearca sa te exploateze la maximum. Daca lor le merge bine si lucrurile sunt facute la timp si cum trebuie, nu are importanta cum ajunge omul acasa dupa o zi de munca. Si am cedat...anul trecut pe vremea asta imi dadeam demisia si imi strangeam din nou toate lucrusoarele in valize mai frumoase de data asta , sa ma intorc la maama si la tata acasa. Nu stiu nici pana acum exact de ce am luat decizia asta. Oamenii din jurul meu care ma terminau psihic si toata jungla asta numita Bucuresti m au facut sa mi doresc sa ma intorc la origini. Nu mi placeau bucurestenii (nu este valabil pentru toti) sunt oameni reci, oameni rai care isi urmaresc doar interesul personal care se comporta fix ca intr o jungla. La orice pas intalnesti cate un tigru care isi urmareste tacticos "prada", o hiena care abia asteapta sa "muste" din tine sau cate un vultur care te "ataca" cand te astepti mai putin.
Am fugit la Bacau plina de sperante, vise si planuri. Am rezistat 2 luni. Acolo am descoperit o lume diferita de cea pe care am lasat o, sau cel putin o lume pe care eu la momentul ala o vedeam diferit. Am descoperit o jungla mai mica, dar mai periculoasa, o lume egoista si multa rautate.
Am hotarat sa ma intorc si sa o iau de la capat. Am dat peste niste oameni extraordinari care si trateaza angajatii ca pe niste prieteni, nu ca pe niste negri pe plantatie. Din pacate in cele 2 luni petrecute acasa am imprumutat multe din obiceiurile proaste ale celor din jur care mi mai afecteaza si acum "calitatea" vietii. De ce lucrurile proaste se extind mereu ca o holera, in loc sa fim capabili sa alegem doar ce i mai bun?
Am facut multe prostii in ultimul an, m am comportat de multe ori ca un copil retardardat si am reactionat de multe ori in moduri care m au surpins si pe mine. Dar nu regret nimic. Sunt mandra de mine ca am ajuns pana aici. Pana aici adica pana la un nou inceput de care am nevoie. Sunt foarte recunoscatoare anumitor persoane din viata mea care mi au dat cate o palma peste cap cand a fost cazul, si chiar daca am privit cu rautate palmele alea in sufletul meu am stiut mereu de ce le primesc. Sunt foarte recunosctoare si celor care mi au mai dat cate un sut un fund. M au ajutat sa ma trezesc la realitate si sa vad ca lumea din jur nu e nici pe de parte asa cum credeam.
Au fost 5 ani frumosi plini de substanta si de momente memorabile. Au fost 5 ani ani in care am supravietuit asa cum am considerat eu ca e mai bine si care ma ajuta sa ma definesc ca "om mare". Dar acum e nevoie de altceva. Nu mai e loc de copilarii, de compromisuri, de jocuri absurde, de rautati gratuite.

Nu vreau sa mai fiu doar o supravietuitoare. De azi trebuie sa devin o invingatoare:)