Review-ul unei zile aproape perfecte :)

A mai trecut un an...Am imbatranit, dar anul asta pot sa spun cu mana pe inima ca am imbatranit cu folos. A fost un an productiv din punct de vedere al dezvoltarii personale. S au schimbat multe si s au schimbat in bine majoritatea. Mai e mult de lucru dar e bine, cararea a fost deja facuta.:) Anul asa am invatat sa am mai multa incredere in mine si mai putin spre deloc in cei din jur. Am invatat ca pana si persoanele la care tii cel mai mult in viata te dezamagesc si dispar din peisaj brusc, dar paradoxal am invatat ca asta nu ti schimba cu nimic sentimentele. Am invatat sa nu mai fiu o drama queen, sa nu mai plang din orice maruntis si cel mai important am invatat sa nu ma mai plang si sa gasesc mereu partea buna a lucrurilor. Am invatat ca viata e frumoasa daca ti o faci tu frumoasa si ca daca nu ai singur grija de tine nu o va face nimeni. Am invatat ca prieteniile adevarate sunt o specie rara pe cale de disparitie si sansa de "perpetuare a acestei specii" este minima. Am invatat ca lumea e rea, mediocra, limitata, superficiala, egoista si lista ar putea continua mult dar n are rost. Am invatat ca in materie de prieteni nu conteaza cantitatea ci calitatea oamenilor cu care te inconjori. Am invatat sa incerc sa iau de la fiecare doar ce i bun si sa invat din greselile celor din jur. Am invatat ca nu trebuie sa tolerez ignoranta si prostia oamenilor si am mai invatat sa nu mi mai pese de cei din jur si sa fac doar ce vreau si simt eu :)

Ziua de 24 am petrecut o frumos.Nu petrecere in mod desoebit, nu bautura in exces, nu multa lume care nu conteaza. Am avut parte de o supriza minunata de la colegii mei care sunt cei mai draguti colegi pe care si i poate dori cineva...atenti la detalii , sufletisti, oameni de valoare care merita tinuti alaturi:). M am simtit speciala.
Acasa am fost cu cine conteaza si m am bucurat. M am bucurat mult chiar daca n am aratat, chiar daca atmosfera a fost putin dubioasa si fortata. Nu m au bucurat cele peste 100 de urari formale ....M au bucurat putinii oameni pe care i am simtit alaturi:)
Una peste alta nu a fost fix aasa cum mi as fi dorit, dar a fost bine.:)

Goana dupa fericire

Ne-am facut un prost obicei sa ne plangem mereu ca nu suntem fericiti. Ne plangem, ne plangem, ne plangem si cam atat...Obosim de atata "drama" si alegem sa nu facem nimic ca e mai simplu asa...
Ce e fericirea asta pe care o invoca toata lumea pana la urma? E o stare pe care ti o alegi, pe care o poti lua de oriunde din jur daca deschizi bine ochii...E o stare a carei perfectiune nu cred ca o va atinge nimeni niciodata...pentru ca asa e natura umana...tot timpul vrem mai mult, tot timpul suntem nemultumiti, tot timpul alergam dupa ceva..Ca e dragostea, ca e un job visat orice ar fi oricum niciodata nu e de ajuns...Ai job-ul pe care ti l doresti, ai prieteni minunati, ai parinti intelegatori care te sustin in orice, te distrezi etc...dar lispeste ceva...vrei afectiune, vrei dragoste, vrei pe cineva cu care sa impartasesti totul...Cand ai afectiune, dragoste si ce ti mai doresti uiti sa te bucuri de prietenii minunati, uiti sa te distrezi, uiti sa apreciezi tot ceea ce te inconjoara si sa te bucuri de viata pentru ca in capusorul tau ti ai creat un mic Univers pe care il consideri perfect.
Nu e perfect, nimic nu e perfect si nici nu va fi vreodata ...Am gresit mult si am fost la un pas sa le am pe toate asa cum credeam ca mi le doresc...si aproape sa ating ideea mea de perfectiune...dar n am stiut cum...acum cand ma uit inapoi imi dau seama cat de simplu ar fi putut fi totul...dar daca n as fi ajuns aici n as fi realizat niciodata cat e de simplu e sa fii fericit, cat e de simplu e sa le impaci  pe toate...Cat de simplu e sa te bucuri pur si simplu de viata si sa nu mai traiesti doar in micul tau Univers...Din pacate mereu e simplu dupa, niciodata inainte, niciodata fix atunci cand ai nevoie...
Fericirea vine in functie de nevoile fiecaruia...fericirea mea ar veni daca as reusi sa gasesc un echilibru intre ceea ce e in mintea mea si ceea ce in sufletul meu...n am inteles niciodata de ce nu se inteleg cele doua parti si nu sunt in stare sa ajunga la un consens...mi ar placea mult sa reuseasca intr o zi...Pana atunci incerc sa ma bucur de lucrurile bune din viata mea care nu sunt de neglijat si incerc sa le ignor pe cele incomplete, pe cele care imi dau batai de cap si in acelasi timp incerc sa le rezolv...e un mare razboi interior in ultima vreme si sper ca cea care il castiga sa fiu eu :)
Uitandu ma in urma, constat cu satisfactie ca in ultima vreme am ajuns cat de cat la un echilibru...m am schimbat atat de mult ca de multe ori nu mi vine nici mie sa cred..Pacat ca n am deschis ochii mai devreme :)

Viata mea telenovela

Nu stiu cand am ajuns sa traiesc intr o telenovela...care se numeste viata mea...si culmea e ca e o telenovela proasta inconjurata de alte telenovele si mai proaste...dar daca tot insista cei din jurul meu sa faca din viata mea un soap-opera, atunci macar sa incerc sa  fiu personajul negativ...mi se pare mai interesant asa, sa vedem ce iese :)

Liniste

Azi sunt linistita sufleteste...desi in ultima vreme am auzit multe lucruri  care m au dat peste cap, azi sunt mandra de mine pentru ca am fost suficient de puternica si de echilibrata incat sa accept totul asa cum este si sa nu mai incerc sa schimb nimic..pentru ca nu are rost...pentru ca sunt linistita...pentru ca stiu ce e mai bine pentru mine..pentru ca azi poate pentru prima data ratiunea a reusit sa invinga sentimentele in totalitate...stiu ca nu e ceva constant si care sa dureze, poate maine dimineata voi avea cu totul alta viziune, dar azi....azi am fost femeia puternica care sustin ca sunt de ceva timp...azi am avut curajul sa recunosc si sa mi recunosc chestii de care imi era foarte frica si sa ma gandesc...Azi poate reusesc sa dorm linistita :)

L.P. : Ei se pare ca n am dormit linistita..Iau mi au fost invadate visele, iar m am trezit ciufuta...dar asta e...incerc sa mentin starea de liniste macar, desi sunt cam sceptica :)

Mixed up feelings

N am mai scris de mult....Nu stiu de ce n am mai simtit nevoia...Inainte simteam mereu nevoia sa scriu pe diverse fituici pe care ulterior oricum le aruncam...ar trebui sa fie un lucru bun, avand in vedere ca nevoia de scris imi vine in special cand sunt trista / suparata / deprimata. M as bucur foarte mult daca as putea spune ca de la ultima postare si pana acum totul a fost roz si a mers ca uns...Ei din pacate nu pot spune asta...Lucrurile nu stau asa cum mi as dori...Au stat pentru o perioada ca apoi cineva sa apese butonul de "domnisoara sensibila si bocitoare". Vai cat urasc butonul asta. Pacat ca e doar unul virtual si nu fizic ca ar fi disparut din peisaj fara sa stau pe ganduri. Mi ar fi pacat acum sa stau sa ma plang ca nu prea am de ce..Pana la urma intr un fel sau altul lucrurile s au aranjat si s au rezolvat poate chiar mai bine decat speram initial...Dar aici vorbesc de lucrurile materiale...
Cu alea de suflet ce fac? Cum fac puzzle-ul sa fie din nou complet? Cum adun toate bucatelele rupte si calcate in picioare si le pun cap la cap si le fac sa straluceasca din nou? Sunt bine in general si nu prea...Am reusit sa mint pe toata lumea incepand cu mine si am reusit chiar sa transform o parte din aparente in realitate.Ceea ce e bine, desi ce e mai important n am reusit sa rezolv, puzzlel-ul inca nu straluceste. Stiu ca e nevoie de timp, dar simt ca timpul totusi se incapataneaza sa nu rezolve mai nimic cum trebuie. Mor de ciuda ca lucrurile nu mi ies asa cum vreau. Am facut un pact cu mine pe care nu reusesc sa l respect mereu si asta ma supara tare...

Azi sunt bine si vesela...Ieri am fost trista...Alaltaieri am fost sub orice critica de a dreptul...nu stiu de ce...asa m am trezit dimineata cu o gramada de ganduri ciudate in cap, ganduri care nu ar fi trebuit sa fie acolo....Dar deh, mai am de muncit pana sa ajung sa controlez ceea ce visez noaptea...Sunt o mare nerecunoscatoare avand in vedere toate lucrurile bune de care am parte...persoane noi in jurul meu, care ma apreciaza, incearca sa ma cunoasca si ma ajuta si pe mine sa mi reamintesc de o latura de mult ingropata....prieteni noi si vechi care fac tot posibilul sa ma inteleaga si sa fie alaturi de mine neconditionat, niste parinti minunati care au inteles intr un final tot ce mi as fi dorit sa inteleaga poate cu mult timp in urma, dar mai bine mai tarziu decat niciodata, colegi de nota 10 despre care nu am prea multe cuvinte sa descriu cat de minunati sunt...si eu totusi sunt o trista deprimata si nefericita nemultumita de viata ei..Asta ar trebui sa fie un lucru bun pentru ca inseamna ca vreau mereu mai mult...Si astazi m am hotarat...Nu exista imposibil, desi in ultima vreme m am imprietenit mult cu acest cuvant....Voi lupta sa obtin tot ceea ce mi doresc, tot ceea ce cred eu ca ma va aduce in punctul ala in care vreau...Nu ma intereseaza ce zic cei din jur pentru ca asta este doar despre mine...e o chestie pe care trebuie sa o fac eu cu mine, sa mi demonstrez mie si dup aia celorlati ceea ce e de demonstrat!

You can't always get what you want though sometimes is even better than you imagined :)

I'm lucky after all

Desi m am trezit de dimineata cu inca un sut in fund imi dau seama ca toate lucrurile pe care le consider negative in viata mea, de fapt sunt lucruri foarte bune. Da, nu pot sa fiu mereu cu zambetul pe buze, nu pot sa fiu mereu optimista, dar dincolo de toate astea imi dau seama ca sunt o norocoasa. N am multi oameni de calitate langa mine, nu ma pot baza pe aproape pe nimeni, dar cei pe care ii am acolo sunt cele mai bune persoane pe care le as putea avea. Si ar fi bine daca cu totii am aveam ajutorul si suportul moral de care am eu parte. Nu mereu, nu pentru prostiile pe care eu le consider probleme, ci exact cand am nevoie, si asta conteaza cel mai mult.
Am cateva luni de cand trec printr o perioada de testare. Universul imi testeaza capacitatea de rezistenta si ma incapatanez sa rezist. Pentru ca asa trebuie, pentru ca doar asa voi ajunge unde imi doresc, pentru ca doar asa voi deveni persoana puternica care trebuie sa devin pentru a reusi cu adevarat. Da, sunt o smiocarita de cele mai multe si da ma panichez foarte usor cand apare o problema cat de mica, dar cumva trebuie sa reusesc sa le depasesc cu optimism si cu zambetul pe buze. Nu exista cale. Plang , ma descarc, bun in balanta, iau ce trebuie si merg mai departe. Pentru ca daca nu sunt ok, inseamna ca n am ajuns unde trebuie si daca nu sunt fericita asa cum imi doresc, inseamna ca nu am depus suficient efort. Nimeni nu ti pune nimic pe tava si daca eu nu ma gandesc la mine, nu o va face nimeni. Si mi sunt datoare mie sa mi ofer tot ce e mai bun, pentru ca merit. Merit sa am parte exact de lucurile pe care mi le doresc. Nimic mai putin. Nu ma mai multumesc cu firmituri, nu ma mai mint ca totul e bine cand nu e.
Nu vreau decat sa multumesc persoanelor extraordinare din viata mea care ma ajuta sa ma definesc ca om, care imi dau o palma cand eu cred ca am nevoie de alinare, care ma trezesc la realitate cand nu ma lasa sa cad intr-un abis din care mi ar fi foarte greu sa ies. Multumesc lui Dumnezeu, Universului, karmei ce-o fi acolo care are grija de mine pentru tot si mai ales pentru suturile in fund care ma aduc cu picioarele pe pamant si ma fac sa vad lucrurile cu adevarat importante in viata.
Sunt o persoana norocoasa si chiar daca nu vad asta mereu stiu ca trebui sa profit de ceea ce imi ofera viata si materializez totul in ceva extraordinar.
Pentru ca sunt o invingatoare si jumatatile de masura nu sunt pentru invingatori:)

Despre oameni (I)

De ceva vreme am o dilema, o mare dilema. Nu inteleg nevoia celor din jur de a da sfaturi, mai ales atunci cand nu le ceri. Ok, am inteles, si mie imi place sa o mai fac pe desteapta din cand in cand si sa aplic chestii invatate din experiente proprii pe oamenii din jur, in conditiile in care consider ca ii poate ajuta catusi de putin si mai ales in conditiile in care mi se cere asta. Dar nu inteleg "bunavointa" iesita din comun a celor din jur cand aud ca ai o problema. Nici nu stiu exact despre ce e vorba, aud niste chestii din zbor, mai pun 2 3 intrebari si vin si te iau la o discutie serioasa. Si incep sa ti spuna ca nu e bine ce faci, ca o sa ti para rau toata viata, ca esti inconstienta si alte aberatii de genul si tu stai acolo in fata lor si constati ca pentru ei "nenorocirea" ta e o bucurie si o ocazie abia asteptata de a o face pe desteptii, de a te trata ca pe o victima neajutorata si noroc de ei ca sunt acolo exact la momentul protrivit ca altfel nu stiu ce te faceai, iti taiai venele, te aruncai de pe bloc, ti se termina viata....Serios?

Daca am nevoie de un sfat bun, sau de cineva care sa ma asculte, sau de cineva sa mi dea o palma peste cap cand o iau pe carari, stiu exact persoanele la care pot apela cu incredere fara sa ma faca sa ma simt ca vai de capul meu, fara sa aiba satisfactia de a ma vedea in impas, fara sa mi calce in picioare increderea in mine.

Daca primesc un sfat bun chiar daca nu l cer, il pun acolo deoparte si sunt recunoscatoare pentru el si l folosesc cu drag. Dar oameni buni, serios acum, nu v ati saturat de vorbit din carti sau ma rog din citate citite la altii pe net, din experienta acumulata din statul la tv si savurat telenovele, nu v ati saturat sa vorbiti degeaba? Chiar nu ti dai seama cand ii spui unui om de 10 ori acelasi lucru si el nu l face, ca nu da doi bani pe ce ai de zis? Ca e dragut si te asculta si poate chiar incearca sa ti explice cum stau lucrurile de fapt, asta nu inseamna ca are incredere in tine, asta nu inseamna ca i esti prieten, asta nu inseamna ca trebuie sa aberezi in continuare. Uneori e suficient sa stai sa asculti si sa taci. Poate ajuta mai mult decat crezi, asta daca intr-adevar vrei sa ajuti. Dar de fapt te ajuti pe tine in situatii de astea, se vede pe fata ta ca jubilezi, e o ocazie minunata sa ti demonstrezi cat esti de filozof si sa te minti in continuare ca esti destept si ca ai facut o fapta buna. Daca nu primesti sfatul si incerci sa explici cele de mai sus te lovesti de o alta atitudine de telenovela si de marinimie totala "saraca de tine nu stii ce vorbesti, eu nu ti o iau in nume de rau pentru ca stiu ca treci printr o perioada grea" si replica care nu poate lispi "dar ai sa ajungi tu intr o zi la vorbele mele". Serios?...

Mi s a scarbit de oameni care n au valori. Mi s a scarbit de oameni care n au principii. Mi s a scarbit de oameni care n au ca activitate decat studii de caz privind viata celor din jur si abia te asteapta la cotitura ca sa te "ajute". Oamenii astia trebuie tinuti departe, nu se mai merita nici macar sa i lasi sa se tarasca pe langa tine pentru ca tot te mai apuca de cate un picior.

De ce ma consider o supravietuitoare

Acum 5 ani imi adunam toate lucrusoarele, visele si sperantele intr-o valiza maro, urata, parca din al doilea razboi mondial si ma indreptam cu emotii catre Capitala. Eram un copil alintat, care mai mereu a avut parte de ce si a dorit care visa la libertate si la o viata minunata. De acolo din provincie, din inima Moldovei, Bucurestiul parea ceva extraordinar, o lume neexplorata care astepta sa fie descoperita.

Si am ajuns...in Berceni, la Aparatorii Patriei, in capatul lumii. In curtea caminului pastea un cal. In jurul caminului blocuri gri, triste, pline de tigani de unde se auzeau urland puradeii si manelele. O camera de camin cu 4 paturi, cu saltele murdare, fara perdele la geamuri, fara pic de viata in ea. Am inceput sa plang, am vrut sa mi iau valiza urata in spate si sa fug. Sa ma intorc la patul meu mare, camera mea primitoare, sub aripa protectoare a mamei si a tatalui. Dar n am facut o. Am incercat sa scot din locusorul meu tot ce era mai bun, sa l personalizez, sa i dau putina viata. Cu timpul am invatat sa ignor figurile dubioase de care ma loveam de fiecare data cand paraseam camera caminului, am invatat sa ma bucur pe cat posibil de viata de acolo, sa imprumut din fericirea celor din jur. Ultima parte nu prea mi a iesit:). A fost un an interesant plin de peripetii in care am invatat multe lucruri. Am inceput sa gatesc, am invatat ca mama nu trebuie sa stie in fiecare moment ce fac si unde sunt, am invatat sa merg cu mijloacele de transport in comun (la asta mai am de lucrat intrucat inca ma mai ratacesc uneori) si multe altele.
Au urmat niste ani interesanti prin care s au perindat diverse personaje. Am experimentat statul la gramada, am avut parte de discutii si certuri absurde care acum imi starnesc rasul,  am avut parte si de multa urcusuri si coborasuri. Oameni de la care am avut ce invata, oameni care m au scarbit, prietenii innodate si dezlegate, dezamagiri si bucurii.
A urmat pasul urmator: intrarea in campul muncii. Daca la inceput mi a placut si am incercat sa dau tot ce e mai bun dupa 2 ani de zile am cedat. Am realizat ca oamenii nu te apreciaza pentru ca iti dai interesul sa fii cel mai bun , ci incearca sa te exploateze la maximum. Daca lor le merge bine si lucrurile sunt facute la timp si cum trebuie, nu are importanta cum ajunge omul acasa dupa o zi de munca. Si am cedat...anul trecut pe vremea asta imi dadeam demisia si imi strangeam din nou toate lucrusoarele in valize mai frumoase de data asta , sa ma intorc la maama si la tata acasa. Nu stiu nici pana acum exact de ce am luat decizia asta. Oamenii din jurul meu care ma terminau psihic si toata jungla asta numita Bucuresti m au facut sa mi doresc sa ma intorc la origini. Nu mi placeau bucurestenii (nu este valabil pentru toti) sunt oameni reci, oameni rai care isi urmaresc doar interesul personal care se comporta fix ca intr o jungla. La orice pas intalnesti cate un tigru care isi urmareste tacticos "prada", o hiena care abia asteapta sa "muste" din tine sau cate un vultur care te "ataca" cand te astepti mai putin.
Am fugit la Bacau plina de sperante, vise si planuri. Am rezistat 2 luni. Acolo am descoperit o lume diferita de cea pe care am lasat o, sau cel putin o lume pe care eu la momentul ala o vedeam diferit. Am descoperit o jungla mai mica, dar mai periculoasa, o lume egoista si multa rautate.
Am hotarat sa ma intorc si sa o iau de la capat. Am dat peste niste oameni extraordinari care si trateaza angajatii ca pe niste prieteni, nu ca pe niste negri pe plantatie. Din pacate in cele 2 luni petrecute acasa am imprumutat multe din obiceiurile proaste ale celor din jur care mi mai afecteaza si acum "calitatea" vietii. De ce lucrurile proaste se extind mereu ca o holera, in loc sa fim capabili sa alegem doar ce i mai bun?
Am facut multe prostii in ultimul an, m am comportat de multe ori ca un copil retardardat si am reactionat de multe ori in moduri care m au surpins si pe mine. Dar nu regret nimic. Sunt mandra de mine ca am ajuns pana aici. Pana aici adica pana la un nou inceput de care am nevoie. Sunt foarte recunoscatoare anumitor persoane din viata mea care mi au dat cate o palma peste cap cand a fost cazul, si chiar daca am privit cu rautate palmele alea in sufletul meu am stiut mereu de ce le primesc. Sunt foarte recunosctoare si celor care mi au mai dat cate un sut un fund. M au ajutat sa ma trezesc la realitate si sa vad ca lumea din jur nu e nici pe de parte asa cum credeam.
Au fost 5 ani frumosi plini de substanta si de momente memorabile. Au fost 5 ani ani in care am supravietuit asa cum am considerat eu ca e mai bine si care ma ajuta sa ma definesc ca "om mare". Dar acum e nevoie de altceva. Nu mai e loc de copilarii, de compromisuri, de jocuri absurde, de rautati gratuite.

Nu vreau sa mai fiu doar o supravietuitoare. De azi trebuie sa devin o invingatoare:)

Primele cuvinte

Nici nu stiu cu ce ar trebui sa incep....primele cuvinte mi se par cele mai grele...parca mi se amesteca toate gandurile si ma straduiesc sa dau tot ce e mai bun, dar nici eu nu stiu ce e mai bun pentru ca sunt la prima experienta de genul...am un milion de ganduri amestecate...de asta cred ca am si simtit nevoia acestui blog, un locusor doar al meu in care sa pot scrie tot ce mi trece prin cap, oricand imi trece prin cap. Intotdeauna am simtit nevoia sa scriu cand am avut o problema, mi se parea mai usor sa o depasesc. Acum simt nevoia asta aproape zilnic, si nu pentru ca as avea probleme zilnic, ci pur si simplu simt ca ma redescopar, de fapt simt ca descopar o noua pasiune. Nu stiu daca mi vor veni cuvintele asa cum trebuie, n am fost niciodata un talent in acest domeniu si ca sa fiu sincera nici cu imaginatia nu stau extraordinar, dar n am nimic de pierdut.
Mi s a spus ca misiunea mea in viata este sa scriu si ca am un adevarat talent ascuns. Sincera sa fiu este foarte bine ascuns pentru ca nici macar eu n am reusit sa descopar nici macar o mica parte din el, cu exceptia unei placeri de a scrie pe care am ascuns o mereu, chiar si de mine. Vreau sa scriu pentru ca mai apoi sa mi recitesc gandurile si le filtrez prin experiente nou-cumulate.
Nu stiu ce ar trebui sa fie acest blog....in principiu o combinatie de jurnal, ganduri amestecate, pareri personale, experiente, o ocazie pentru mine sa ma cunosc mai bine si sa ajung sa dau un raspuns corect la intrebarea "Cine e Andreea"?
Nu scriu pentru nimeni, o fac pentru mine si atat, dar cu ocazia asta poate vor reusi si altii sa descopere "cine e Andreea?" intr-un mod sincer, fara sa judece dupa aparente...

Sa speram ca ma voi indrepta in directia pe care o doresc si ca scrisul ma va ajuta asa cum cred si mai ales asa cum sper:).